Dl. „Gât de Aur”, un „Bentley” fals şi o fabrică pe dealul lui Dracula

„Un alt client care vrea să cumpere o proprietate industrială importantă? Ce s-a întâmplat?” Mă aflu în România, anul 2004, după luni de zile în care nu aveam nicio cerere pentru proiecte industriale importante în afara Bucureştiului. Şi, dintr-o dată,  apar două! Colegele mele se pregăteau să mă omoare, având în vedere că hârtiile primite de la proprietari erau… nişte porcării. Aveam multă muncă în plus, înainte de a decide dacă o proprietate era potrivită pentru ceea ce căutam. „Domnule Ilias, vă place să vă complicați viaţa”, mi-a spus una dintre ele. „Nu numai pe-a mea, când trebuie să lucrăm pentru clienţii noştri, ci şi pe a voastră!”, i-am răspuns…

„Salvarea” mea: Domnul „Gât de Aur”

În ziua de astăzi, totul este de vânzare. Dar aveţi idee cât de dificil este să identifici 5 proprietăţi serioase? După ce am respins 25, 30 de cazuri, am rămas cu 3 oferte interesante, pe care le-am verificat şi le-am pregătit pentru unul dintre cei doi clienţi. Acesta urma să vină peste două zile, împreună cu echipa lui de specialişti. În vreme ce mă întrebam unde aş mai fi putut căuta, îmi sună telefonul: „Domnule Ilias, este cineva aici care spune că deţine exact proprietatea de care avem noi nevoie”. Mi-am părăsit biroul şi, aproape fugind, m-am îndreptat spre una dintre sălile de conferinţă… Eram destul de entuziasmat, dar m-am calmat imediat. Colega mea îmi prezintă un domn simpatic… James Bond a trebuit să lupte cu „Degete de Aur”(„Goldfinger”), în anii 60, iar eu mă găseam faţă în faţă cu un nou colaborator: „Gât de Aur” (sau „Mână de Aur”). Nu s-a ridicat să dea mâna cu mine, presupun că cele 4, 5 lanţuri de aur (care se iveau de sub cămaşa descheiată) erau suficient de grele pentru a-l reţine de la prea multe mişcări. Înalt, peste 1.80 metri, păr tuns scurt, genul „soldat american”, cu hainele destul de murdare, dar purtând un întreg arsenal de… bijuterii. „Eu sunt salvarea ta!”, a stabilit el regulile discuţiei.

„Am ce îţi trebuie. Dacă eşti serios, fii rapid şi ia”

„Pardon!”, am exclamat eu. „Nu auzi? Colega ta mi-a spus că vrei să cumperi o proprietate, iar eu o am pe cea care îţi trebuie.” „Avem nevoie de o suprafaţă extinsă, potrivită pentru construirea unei fabrici noi, de la zero. Mai avem nevoie de utilităţi, aprobări etc.” „Relaxează-te, relaxează-te!”, a scăzut el tonul vocii (probabil, utilizând o veche tehnică secretă de hipnotizare). „Ţi-am spus că am proprietatea perfectă”, a repetat şi a luat o bucată de hârtie. Pablo Picasso nu ar fi avut de ce să se teamă… Desena chiar mai rău decât mine! „Aceasta este noua şosea. Aceasta este intersecţia. Acesta este terenul nostru. Aici avem utilităţile.”

„De ce nu are terenul tău deschidere la stradă, care este cu câţiva metri mai în spate?” „Are, are, o să vezi. Am crezut că ai ochi de expert, nu poţi vedea imaginea de ansamblu?”, a spus iarăşi cu o voce blândă. M-a privit într-un fel pe care presupun că îl considera dominant, mişcându-şi sprâncenele şi închizând parţial ochii. „Am mai văzut asta undeva”, mă gândeam eu. „Care este preţul?” „Aurul nu are preţ. Dacă ai la dispoziţie o proprietate de aur, pur-şi-simplu o iei. Dacă nu ai bani, stai acasă şi te uiţi la televizor.” Încercam să aflu mai multe, dar nu am primit decât garanţii verbale că toate lucrurile sunt aşa cum ne dorim noi să fie. Apoi a oprit discuţia, aşa cum orice „macho” ar fi făcut: „Am ceea ce ai nevoie. Dacă eşti serios, fii rapid şi ia-o”. „Nu sugerăm proprietăţi clienţilor doar așa. Voi veni să o văd înainte de a mă întâlni cu clientul.”

„Nu o fac pentru bani, sunt un om de afaceri”

Discuţia noastră s-a încheiat cu jurăminte reciproce… Eu voi face călătoria şi voi vedea proprietatea, în vreme ce el ne va trimite toate documentele pe care i le-am cerut (şi colega mea i-a înmânat lista). S-a ridicat şi s-a îndreptat spre uşă. Milioanele de tranzacţii pe care a spus că le-a finalizat, plus… kilogramele de aur pe care le purta şi tupeul înnăscut pe care multe dintre „legendele” din lumea afacerilor îl au (aşa cum probabil citise el în „Libertatea” sau în „Cancan”) îl epuizaseră. Mergea ca şi cum ar fi fost extrem de plictisit. Înainte de a pleca, m-a privit ameninţător în ochi şi mi-a spus: „Nu o fac pentru bani, sunt un om de afaceri înnăscut. Mai bine nu mi-aş pierde timpul, dacă nu garantezi că ai banii”. „Singurele garanţii în viaţă sunt moartea şi a doua venire a lui Iisus Hristos, dar dacă propri-etatea este ceea ce căutăm, vom face tot ce ne stă în putere pen-tru a încheia  afacerea.”

Colega mea zâmbea: „Chiar te vei întâlni cu el?” „De ce nu? Voi merge să prezint clienţilor celelalte 3 proprietăţi pe care le avem. Înainte ca aceştia să sosească, o voi vedea şi pe aceasta; dacă are toate documentele cu el şi e ceea ce trebuie, îi voi informa.” „Pe hârtie terenul arată bine.” „Vom vedea şi cum arată în realitate.

„La doar 5 minute de mers cu maşina”

M-am uitat în jurul meu prin piaţa centrală a unui oraş de provincie. Atât de mulţi oameni o traversau, unii dintre ei întorcând capul după „nebunul îmbrăcat în costum şi cravată pe canicula asta”. Am zâmbit şi m-am uitat la ceas: 11:30, exact ora la care trebuia să aibă loc întâlnirea mea. Nu a trebuit să aștept prea mult. „Gât de Aur” a apărut repede, făcându-mi semn să mă urc în mașină. Conducea un Crysler 300 destul de vechi, care nu fusese spălat în interior prea recent.

Era cu încă un domn, aghiotantul lui neoficial. Înalt cam de 1,60 m, arata în vârstă de 45 de ani (însă eram sigur ca nu are atâţia ani), ochii obosiţi,  îmbrăcat în blugi şi tricou. Ocupa locul din spate, gata să îndeplinească orice dorinţă a şefului său, de la ţigări şi cafea pana la „misiuni periculoase”, aşa cum el însuşi mi-a spus, făcându-mi cu ochiul. Am încercat să mi-l imaginez ca fiind Jason Bourne, în Bourne Identity, dar Mat Damon i-a luat locul instantaneu. „Suntem departe?” „Nuuu, un drum de câteva minute cu maşina, nu mai mult de 5 minute de aici…”

Un „Bentley” fals

Puteţi ghici cu uşurinţă ca 5 minute au fost suficiente doar pentru a ieşi din traficul din centru. Cu cât trecea timpul, realizam că e ceva care nu se potriveşte în acest scenariu. „Îmi pare rău, dar mă uit la maşina aceasta de câteva minute bune. Este cumva un Bentley? Văd aici pe volan semnul Bentley, dar am identificat un Chrysler 300…”

A început să râdă: „Ai privire de şoim, eşti primul care şi-a dat seama de acest lucru! Bravo, sunt impresionat”. „Dar este evident”. „Nu, nu este. Nimeni de aici nu îşi dă seama de diferenţă”. „Şi de ce ai făcut-o?” „Ştii ce se întâmplă când spun unei fete să meargă la o plimbare cu Bentley-ul meu? Se topeşte precum îngheţata. Este arma supremă!” „Buuun!”, i-am răspuns şi m-am cufundat în gândurile mele: după poşete false, ochelari, haine, pantofi şi Dumnezeu mai ştie ce, mergem să vizionez o proprietate într-un Bentley fals. Norocul meu!

„Locaţia centrală, de vârf”

Îmi spusese că voi fi surprins să văd cât de aproape este situat terenul faţă de orice punct de reper. Am condus prin spatele unei fabrici. „Am ajuns?” „Aproape.” Am mai mers încă câţiva kilometri prin noroi, după care am ajuns la un şantier. Era un drum nou, încă în construcţie. O maşină pe un drum pietruit lasă în urmă foarte mult praf. „Gât de Aur” îi cunoştea pe toţi cei de acolo şi a vrut să îmi dovedească acest lucru. Astfel că, după ce am mai mers un minut, am oprit în apropierea unor muncitori şi el a deschis geamul pentru a-i saluta. Nu m-am plâns, mi-am acceptat soarta. Un val de praf a invadat maşina, iar eu am savurat momentul, în vreme ce vedeam cum costumul meu îşi schimba culoarea.

Am mai mers alţi câţiva kilometri, iar atmosfera din maşină era un amestec de aer slab împrospătat şi praf, mult praf. Îmi povestea despre importantele conexiuni pe care le are în mediul politic. Am ajuns la ceea ce urma să devină o intersecţie; de aici începea un alt drum de piatră. Am făcut stânga şi am mai mers câţiva kilometri. În cele din urmă, am ajuns la destinaţie. Am deschis portiera şi am sărit afară, încercând să respir aer proaspăt. În partea stânga se întindea o zonă agricolă plană. În dreapta, un deal destul de înalt, cu o înclinaţie de 50 de grade. M-am intors cu spatele la deal şi am spus: „Bun, haide să vorbim acum despre proprietate…”

„Unde te uiţi? Terenul este în spatele tău!” „Lasă prostiile, bună glumă.” „Nu, vorbesc serios, terenul este în spatele tău. ” M-am întors. „Dar, ăsta e un deal.” „Şi ce dacă?” „Acum ar trebui să construim fabrica pe un deal? Ai mai văzut aşa ceva în viaţa ta?” „Nu, dar cu siguranţă trebuie să fie multe. Dar nu fii supărat. Priveşte cât este de frumos”. A luat schiţa proprietăţii şi a încercat să îmi arate limitele proprietăţii. Speram să fie un coşmar din care mă voi trezi.

„Este o locaţie centrală, de vârf?”, l-am întrebat eu. „De ce? Ştii ce va fi aici la terminarea construcţiilor?” „Presupun că un drum de ţară. Nu este nimic în jurul nostru pe o rază de mai mulţi kilometri. M-am uitat la ceas. Trecuseră exact 55 de minute. „M-ai adus aici, irosind o oră doar pentru a-mi arăta singurul deal dintr-o zonă agricolă plană?” „Da, dar are o locaţie strategică.” „Da, dacă Dracula s-ar întoarce din morţi, i-ar fi plăcut să îşi construiască aici castelul. Este o locaţie excelentă pentru a monitoriza întreaga zonă. Dar noi ne dorim să construim o fabrică. Nici măcar nu putem ajunge în vârf cu maşina.” „Dacă vrei să faci afaceri serioase trebuie să ai bani. Clienţii tăi au bani gheaţă sau ne pierdem timpul? Dacă au, îşi cumpără un Hammer şi sunt convins că vor putea urca până în vârf. M-am uitat la reclame, merge oriunde, chiar şi pe Dealul lui Dracula, dacă aşa vrei să îi spui.”

„Te las să te întorci pe jos”

Eram foarte supărat. „Unde sunt utilităţile? Mi-ai spus că are toate utilităţile.” „Da, le poate avea pe toate. Dacă le aduci, nimeni nu te va opri să faci asta. Ştii cât este de dificil să ţi se permită să aduci utilităţile? Dar, bineînţeles că noi vom garanta acest lucru.” Chiar vroiam să plec. „Să mergem”. „Ce? Nu vorbim despre preţ?” „Care preţ? Preţul cui? Pentru Dealului lui Dracula, vrei să spui?” „Deci nu eşti serios! Ai venit aici să îmi iroseşti timpul! Poate chiar să furi informaţia! Grec şiret! Vrei să îţi spun numele proprietarului, pentru ca tu să lucrezi pe la spatele meu! Nu ai niciun client!” S-a prefăcut că vrea să mă lovească, dar servitorul lui l-a oprit imediat (presupun că exersau mişcarea de ceva vreme, au jucat perfect). Nu m-am mişcat şi nici nu am răspuns.

„Bine, bine, nu mă bat cu tine” a fost el generos, o dată în plus… „Tu pierzi, eu eram pregătit să negociez cu tine. Dar, te las aici, noi plecăm, iar tu te poţi întoarce pe jos.” „Păcat, pentru că vroiam să te mai întreb câte ceva despre conexiunile tale din domeniul politic. Cum eu nu pot găsi clienţi pentru această proprietate, am putea face nişte tranzacţii pe segmentul energetic, în care sunt de asemenea implicat.” „Bineînţeles, vino. Glumeam, ce, m-ai crezut?” La întoarcere, am auzit toate scenariile posibile despre români importanţi şi puternici.

Clienţii mei nu au fost suficient de vizionari

M-am relaxat făcând un duş la hotel, înainte de sosirea clienţilor mei: „Slavă Domnului că am alte trei cazuri serioase.” Le-au verificat amănunţit, iar în următoarele două săptămâni şi-au exprimat interesul în scris. Procedura de verificare a documentelor proprietăţilor nu a durat prea mult. În octombrie s-a semnat contractul final. Nu au fost totuşi suficient de vizionari pentru a-şi imagina fabrica lor construită pe un deal (şi nu orice deal, ci „Dealul lui Dracula”).

Dragul „Gât de Aur” a încetat colaborarea cu mine, după ce a început să mă înjure atunci când am îndrăznit să îl întreb dacă un proiect pe care mi-l propusese avea autorizaţie pentru legarea la reţea. Sunt sigur că va supravieţui, ştie cum să o facă. Şi, din păcate, sunt atâţia gata să îl creadă…