E mai uşor să o convingi pe Scarlet Johansson să se culce cu tine, decât să vinzi în Butimanu cu 30 de euro/m.p.

Facebooktwittergoogle_plusredditlinkedinmailFacebooktwittergoogle_plusredditlinkedinmail

Eram în 2006. Cu aproape doi ani în urmă, în mijlocul unei veri foarte fierbinţi. Eram în Atena, într-una dintre vizitele mele lunare pentru a mă întâlni cu nişte clienţi, persoane din media, politicieni etc.

După o zi extrem de obositoare şi după 8 întâlniri, aveam planificată o ultimă întâlnire într-o aşa-zisă zonă „rău famată”. Am fost invitat acolo pentru a mă întâlni cu nişte clienți care îmi fuseseră prezentaţi de către un alt investitor, mulţumit de sfaturile pe care i le dădusem. Cu 15 ani de experienţă media în spate este normal să am câteva relaţii în domeniu şi chiar câţiva prieteni buni. Unul dintre aceştia lucrează pentru un trust media de top și, auzind că voi merge în această zonă, s-a oferit să mă conducă.       

Prima surpriză a venit din partea vocii de la telefon, care ne dădea indicaţii despre cum să ajungem la punctul de întâlnire. O voce care parcă venea din… Lumea de Dincolo, gravă, uşor baritonală şi greoaie, probabil distrusa de milioane de ţigări fumate şi de mai cine ştie ce… Prietenul meu l-a auzit pe domnul care ne dădea indicaţii, dar abia a treia oară a reuşit să înţeleagă ce spunea acesta. „Eşti sigur că vrei să mergi acolo?”,  m-a întrebat el. Răspunsul meu afirmativ a generat o furtună de argumente contra, care însă nu au avut succes. Unul dintre marile mele defecte este şi încăpă-ţânarea. Cel mai bun lucru pe care l-a putut face a fost să stea la o distanţă de circa o sută de metri faţă de punctul de întâlnire, „cu motorul maşinii pornit, pregătit în cazul în care vrei să scapi din junglă”.        

Un domn destul de îndesat m-a întâmpinat în cea mai decadentă cafenea pe care am văzut-o în viaţa mea (şi credeţi-mă că am văzut multe). Era împreună cu o doamnă din Polonia care nu m-a plăcut din prima clipă. Ne-am aşezat pe terasa cafenelei, fără să avem vreo lumină (de fapt era greu să şi citeşti un ziar, pentru că abia dacă ne vedeam unii pe ceilalţi). În curând am fost înconjurat de alţi 6 distinşi domni şi experimentam un nou sentiment, acela de apartenenţă la o gaşcă. Înfăţişări ciudate şi, cu siguranţă, nu prea integre. Îmbrăcaţi foarte simplu, nu prea buni prieteni cu săpunul apa, mă scanau din cap până în picioare, mai ales că eu purtam unul dintre obişnuitele mele costume şi cravată (presupun că ultima dată când aceştia purtaseră o cravată se întâmplase cu ocazia căsătoriei vreunui copil de-al lor). De asemenea, la fiecare 10 minute îşi făcea apariţia câte o doamnă de peste 45 de ani, cu o „faţă obosită”, care încercase să se îmbrace „sexy” (fiecare are propriile preferinţe în materie de vestimentaţie).

Slavă Domnului, şeful trupei, domnul care ne ghidase aici, stătea alături de mine, astfel că puteam ghici mai uşor ce încerca să spună. În primul rând, m-a prezentat ca pe o vedetă rock (cu spatele la perete, m-am gândit eu). Apoi a început să le spună prietenilor săi nişte poveşti relatate de către clienţi de-ai mei, care îşi înmulţiseră banii. „Imaginaţi-vă că au fost chiar bucuroşi să îi achite comisionul pe care l-a cerut” (de parcă le cerusem ceva peste nivelul normal practicat în piaţă, „lipeşte-te mai tare de perete”, aşa sună un vechi sfat de la tatăl meu). Femeia acestuia, originară din Polonia, era foarte supărată pe mine. Mi s-a cerut să spun care sunt avantajele pe care le oferă România şi aceasta încerca să îi convingă pe toţi cei prezenţi că Polonia era mai bună. Nu pentru că ar fi avut ceva de vândut acolo, ci doar pentru că nu putea să accepte adevărurile pe care le rosteam, legate de economia României, oameni şi ţară în general.

Doi dintre indivizi au început să îmi adreseze întrebări jignitoare despre România. Pentru o parte din societatea greacă, singura informaţie despre România se limitează la ceea ce le este povestit de către bieţii imigranţi care şi-au părăsit satele şi lucrează astăzi în Grecia. Conversaţia dura deja de peste o oră, când şeful i-a cerut femeii poloneze să îi aducă valiza. „Destul, îmi obosiţi omul şi va face alegeri proaste în care să îmi investesc banii şi apoi va trebui să vă ucid pe toţi”, a ţipat el, râzând la gluma pe care credea că a făcut-o. „Băiete, nu mă interesează cifrele, tu şi piaţa îmi veţi spune. Am nişte bani în Elveţia şi va trebui să îi iau de acolo, pentru că în fiecare lună îmi iau comision pentru siguranţă”, a spus el înainte să arunce pe măsuţa din faţă un imens teanc de hârtii. M-am cam chinuit să desluşesc ceva, dar am reuşit în cele din urmă să citesc pe acele documente numele celei mai mari bănci din Elveţia.  Am îndrăznit să întreb dacă aceşti bani sunt obţinuţi legal. „Dacă nu, nu pot să ascult ce aveţi de spus mai departe!” Râdea ca un copil… cu toţii au început să râdă astfel. „Da, sunt obţinuţi FOARTE legal!” (pe parcursul lunilor ce au urmat am fost extrem de surprins să aflu că spusese adevărul).

Am încheiat seara într-o atmosferă extrem de plăcută şi, în cele din urmă, l-am chemat şi pe prietenul meu care aştepta deja de peste două ore. Era surprins să vadă că… „supravieţuisem” şi eram întreg.

În săptămânile ce au urmat, patru domni din compania sa au venit în România şi au investit în proprietăţi imobiliare. Trei dintre aceştia au investit prin compania mea. Am ales pentru ei terenuri situate în interiorul Bucureştiului, pentru blocuri, terenuri în Cluj, Timişoara şi Brăila şi am cumpărat, de asemenea, şi două terenuri în apropierea oraşului, cu deschidere către un lac frumos.

Astăzi, după doi ani, au reuşit să îşi multiplice capitalul investit, iar în unele cazuri au vândut proprietăţile sau intenţionează să dezvolte proiecte proprii.

Cel de-al patrulea domn a decis să abordeze piaţa pe cont propriu. În primul rând, a considerat ca este inutil să plătească comisioane agenţilor. În al doilea rând, s-a regăsit cu nişte prieteni de-ai lui în România, niște greci de care îmi este ruşine că provin din aceeaşi ţară ca şi mine. Aceşti oameni „simpatici” l-au convins să investească în… Butimanu, Lucianca şi alte sate din apropiere.  Nu ştiţi unde sunt situate acestea? La aproximativ 40 de km nord de Bucureşti, pe DN1, vechiul drum înspre Ploieşti. (Încă din 2005 aud că acolo „vor începe luna viitoare lucrările de reabilitare a drumului”, lucru care nu s-a întâmplat până în prezent, poate că se aşteaptă să se afle cine sunt „cei” care ar trebui să facă acest lucru.)

Acest domn a cumpărat mai multe terenuri în acea zonă, cu 3 – 8 euro / m.p., mult peste preţul real al pieţei (însă, presupun că şi prietenii acestuia trebuiau să primească nişte „dovezi de dragoste” din partea norocoşilor proprietari care au vândut la asemenea preţ).

Acum, după doi ani, acesta cere 20 – 30 euro / m.p., „pentru că acestea sunt preţurile din zonă şi, de fapt, eu vând ieftin, unii dintre vecinii mei cer chiar 50”. (Da, veşnica problemă în România, când oamenii, atât români cât şi străini, nu ţin cont de preţul real al zonei, ci de cât cere vreun vecin sărit). A venit la mine pentru a-i gasi un client pentru terenurile sale. Când  l-am refuzat, m-a înjurat şi m-a întrebat de ce. Am stat cu el şi i-am explicat…

„Crezi că ar fi ușor să faci sex cu Scarlet Johansson?”, l-am întrebat eu. „Cine este ea? ” „O femeie frumoasă şi foarte renumită.” „Nu o cunosc!” „Pe cine cunoşti?” „Brigitte Nielsen, tipa care a fost cu Stalone.” „Ok, să încercăm să ne întoarcem în timp şi să ne amintim de Brigitte Nielsen.” „Da, era foarte sexy!” „Te-ai culcat cu ea?” „Nu, cum aş fi putut?” „Dacă ai vrea să încerci, ţi-ar fi uşor ?” „Cred că imposibil.” „Ok, să ştii că ţi-ar fi mai uşor să te culci cu ea chiar şi acum, la cei 50 de ani ai ei, decât să îţi vinzi terenurile din Butimanu cu 20 sau 30 de euro / m.p.” „De ce?” „Oamenii au multe oferte, mult mai bune, aproape de oraş, de… civilizaţie.” „Da, dar ştii că primarul va dezvolta un teren de golf acolo !” „În care viaţă? Cea pe care o trăim noi acum? Sau cea a nepoţilor noştri? Pentru că eu aud de el de secole şi încă nu exista.” „Dar terenurile sunt foarte bune, va fi şi un drum nou acolo…” „Da, domnule, dar în aceeaşi gamă de preţuri putem găsi terenuri oriunde în împrejurimile oraşului, mult mai aproape de Bucureşti şi cu facilităţi mai bune.”

De atunci, fuge în stânga şi în dreapta prin piaţă, oferindu-şi loturile de teren tuturor. Aproape oricine vorbeşte greaca sau româna ştie despre existenţa lor, şi acum se mai adaugă şi alte limbi acestei liste. Tot timpul „negociază”, de cele mai multe ori „cu fonduri serioase”, ocazional „este pe punctul de a încheia un contract”. Dar nu semnează nimic şi nici nu va semna. Chiar şi acum a comandat o evaluare unei companii mici care i-a oferit preţurile pe care era dispus să le accepte. Nu pentru ca l-aş fi blestemat eu sau cine ştie ce, ci pur-şi-simplu pentru că mai sunt încă 50.000 de alte persoane ca şi el, care au terenuri la preţuri foarte mari, care caută o victimă gata să investească în ele, acea persoană cu „viziune”…

Le urez tuturor celor care o doresc pe domnişoara Scarlet Johansson să reuşească măcar, cel puțin, să o întâlnească. Le va fi mai uşor să îşi îndeplinească această dorinţă decât să vândă, la preţuri uriaşe, proprietăţi în mijlocul pustiului, pe lângă Bucureşti. Bineînţeles că încă sunt unii care cred că dacă realitatea nu corespunde dorinţelor lor, e păcat de realitate. Nu avem de ce să îi trezim. O va face piaţa, în lunile care urmează…

Facebooktwittergoogle_plusredditlinkedinmailFacebooktwittergoogle_plusredditlinkedinmail

Ce părere aveţi?