Lecții de viață 2: Adevăratul ”vis românesc”

Facebooktwittergoogle_plusredditlinkedinmailFacebooktwittergoogle_plusredditlinkedinmail

A deschis ușa, era din lemn masiv. „Cât de veche poate să fie?” s-a gândit. A intrat în sala mare și s-a îndreptat spre scaunele din stânga lui. Cunoștea locul… o sală impresionantă, a unei renumite Universități din România. Profesorii erau așezați în dreapta lui. S-a uitat pe rând la ei … le-a citit în ochi că erau plictisiți … apoi și-a ridicat privirea spre pereții din spatele lor. Nu cu mult timp în urmă, le fusese student. L-au privit și ei. Nu foarte înalt, nu foarte bine îmbrăcat, o prezență nu foarte impresionantă. În afară de ochii sclipitori, care exprimau o minte extraordinară, nu avea nimic care să le atragă atenția. După 2 ore a venit și rândul lui. Era invitat să apară în fața profesorilor și să își susțină cererea pentru ocuparea unui post de asistent. I-a scanat cu privirea … seci, distanți … cel mai tânăr dintre ei avea 45 – 50 de ani. La auzirea primei întrebări, gura lui a răspuns la comanda minții. Stresul și fricile i-au rămas ascunse în inimă.

– “Bine, dle M., ce părere aveți despre lucrarea Profesorului X.?”

S-a uitat la profesorul care pusese întrebarea, s-a asigurat că va vorbi suficient de tare cât să poată fi auzit în sală și a răspuns …

Venirea în București

Familia lui nu era una bogată. De fapt, cine putea fi cinstit și bogat în România anilor '90? Probabil că foarte puțini. Venise în București pentru studii și „ca să își schimbe viața”, lăsând în urmă un oraș românesc nu foarte mare, unde totul stagna. „Băieții deștepți” de pe plan local deja controlau tot și viața era de nesuportat pentru cei tineri. Cel puțin pentru cei cu ambiții…

Ca mulți alții, cât a stat în capitala românească, a muncit pe perioada studiilor. Veniturile lui erau ridicole pentru standardele de astăzi, dar suficiente cât să supraviețuiască și să meargă mai departe. De fapt, acesta era și scopul: să meargă mai departe, să se asigure că termină facultatea la timp. Părinții nu îl puteau ajuta prea mult, și nici el nu le cerea mare lucru. Mulți tineri de vârsta lui alegeau să facă tot felul de compromisuri, că „și-așa viața e grea”. Pentru M. (să-i spunem așa) viața era și mai dură, pentru că el voia să facă ceva în viață, ceva mai mult decât șă aibă „un post obținut prin relații, un salariu și o viață liniștită, cu capul plecat, că ”sabia nu-l taie”.

Finalul vieții de student l-a găsit într-o relație cu cineva cu care împărțea nu numai apartamentul, ci și aceleași valori de viață. Într-o țară deja dezamăgită, cu o populație frustrată … valorile erau o raritate. Acesta era unul dintre motivele pentru care el era mândru de ea.

Primul loc de muncă

Chiar și astăzi, 70% dintre IMM-urile românești sunt total neproductive și ar trebui reformate. La începutul anilor '00, aceasta era situația în care se aflau, probabil, 95% dintre „firme”. Un proprietar care, de regulă, nu știa nimic despre domeniul de activitate în care activa, niște rude prin firmă, câțiva angajați care să-i spună „da, să trăiți” pentru că aveau nevoie de salariul infim pe care li-l dădea ca să supraviețuiască. Putea să țipe, să urle, să se comporte total cum nu se cuvine …. majoritatea angajaților se purtau ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat. Își ducea firma la ruină și nimeni nu îndrăznea să îi spună că „strategia” lui era greșită …

Acesta a fost tipul de firmă în care M. și-a găsit primul său loc de muncă. 150 de dolari pe lună ca “junior”, sub aripa unui coleg experimentat, “senior”. I s-a promis o creștere de salariu după 3 luni de la angajare … Era vară, cald, dar nu-i păsa. Lucra fără aer condiționat, stătea până târziu și rezolva zeci de probleme, deblocând afacerea. În doar câteva săptămâni colegii l-au rugat: „nu mai lucra atât de mult, că ne faci probleme”. Nu i-a ascultat. Nu lucra pentru salariu, ci pentru rezultate. „Vreau să fiu mândru de ceea ce fac, banii sunt pe locul doi” le spunea el prietenilor. Aceștia erau în continuare blocați în mentalitatea comunistă că „e greșit să muncești mult pentru cineva, ca să-l îmbogățești”. A încercat să le explice că nu poți avea succes în viață fără efort și fără rezultate, dar nu voiau să-l audă.

Colegul ”senior” a plecat în vacanță în august. Când s-a întors, a aflat că M. reușise să creeze „un software special, cu care putem controla firma, cheltuielile și veniturile” (a se citi fișier excel). „Asta nu e treaba noastră” a fost replica lui și a început să își acuze colegul mai tânăr în fața șefului. M. nu a încercat să se apere … nu îi venea să creadă că șeful era orb …

Un cuplu cu stimă de sine …

La finalul perioadei de 3 luni, și-a cerut mărirea de salariu promisă, ”înarmându-se” cu dovezi că, datorită muncii sale, firma a economisit o sumă de aproape 100 de ori mai mare decât salariul lui. Șeful a evitat să se uite la pagina tipărită. Nu putea să accepte că tânărul din fața lui avea stimă de sine și argumente. Era obișnuit să mărească salariile doar atunci când era implorat de un angajat sau pe baza altor motive subiective. Acest M. insinua o revoluție în firmă și așa ceva nu era de acceptat. „N-am să-ți măresc salariul”. „Dar ați promis că o veți face.” „M-am răzgândit. Mai vino peste 3 luni.” „Atunci, îmi dau demisia”.

În seara aceea nu s-a întors acasă la ora obișnuită. Mergea prin oraș, gândindu-se ce ar putea să îi spună prietenei lui. Ea nu lucra, studia pentru licență … fără salariul lui, mic cum era, ar fi fost dați afară din casă și ar fi fost nevoiți să plece din București … Știa că era corect ce făcuse, nu-i păsa de el însuși, dar de ea … Când a ajuns acasă, seara târziu, ușa era „mai grea” ca de obicei … ea era în pat, citea …

– “Ai venit târziu. Ce s-a întâmplat?” s-a uitat la el și i-a zâmbit.

– “Mi-am dat demisia”.

– “Bine ai făcut. Omul nu te respecta deloc”. Cuvintele ei l-au făcut să se simtă „Superman”…

Numărătoarea inversă finală

M. era mândru de prietena lui. Ea nu și-a dat seama, dar atitudinea ei din seara aceea i-a dat forțe noi. Totuși, problema era simpla. Avea la dispoziție câteva zile să-și găsească un nou loc de muncă, altminteri erau nevoiți să elibereze apartamentul. A bătut la toate ușile posibile, dar nu se putea face nimic într-un răgaz atât de scurt. Între timp, trebuind să rezolve o problemă legată de diploma lui, s-a dus la Universitate. Cineva de acolo l-a recunoscut și l-a întrebat:

„N-ai văzut anunțul? Ești deștept și muncitor. De ce nu depui o cerere pentru postul de asistent?” „Cred că e luat deja.” „Tu încearcă, nu ai nimic de pierdut”. Termenul limită de depunere a candidaturii era stabilit în acea zi, pentru orele 15:00. Cererea lui M. a fost completată și depusă la 14:58.

Acasă, M. și prietena lui se pregăteau pentru toate scenariile, chiar și pentru cel mai neplăcut. Dar nu s-au resemnat, încercau să găsească o soluție, refuzând să adopte atitudinea comună de „asta e” și să renunțe.

Câteva zile mai târziu, M. trebuia să se prezinte la interviu. Era ultima lui zi în București. Ziua următoare trebuia să elibereze apartamentul. A ajuns la Universitate cu 15 minute înainte de ora anunțată. S-a asigurat că își ține capul sus. S-a uitat în ochii doamnei în vârsta de la recepție, a zâmbit și s-a îndreptat spre sală.

Răspunsul care a schimbat 2 vieți

A deschis ușa din lemn masiv. „Cât de veche poate să fie?” s-a gândit. A intrat în sala mare și s-a îndreptat spre scaunele din stânga lui. Cunoștea locul… o sală impresionantă, a unei renumite Universități din România. Profesorii erau așezați în dreapta lui. S-a uitat pe rând la ei … le-a citit în ochi că erau plictisiți … apoi și-a ridicat privirea spre pereții din spatele lor. Nu cu mult timp în urmă le fusese student. L-au privit și ei. Nu foarte înalt, nu foarte bine îmbrăcat, o prezență nu foarte impresionantă. În afară de ochii sclipitori care exprimau o minte extraordinara, nu avea nimic care să le atragă atenția. După 2 ore a venit și rândul lui. Era invitat să apară în fața profesorilor și să își susțină cererea pentru ocuparea unui post de asistent. I-a scanat cu privirea … seci, distanți … cel mai tânăr dintre ei avea 45 – 50 de ani. La auzirea primei întrebări, gura lui a răspuns la comanda minții. Stresul și fricile i-au rămas ascunse în inimă.

– “Bine, d-le. M., ce părere aveți despre lucrarea Profesorului X.?”

S-a uitat la profesorul care pusese întrebarea, s-a asigurat că va vorbi suficient de tare cât să poată fi auzit în sală și a răspuns …

– “Nu îmi prea place, cred că poate mai mult. Prefer mai degrabă lucrarea Profesorului Y.”.

Deodată, toate fețele plictisite se treziseră și toți îl aținteau cu privirea.

– “Mă scuzați, ce ați spus, d-le. M.?”

– “Că nu îmi place lucrarea Profesorului X., prefer lucrarea Profesorului Y.”.

– “În baza căror criterii îl acuzați pe Profesor?”, s-a ridicat altcineva și a aruncat întrebarea, roșu de mânie.

– “Eu nu acuz pe nimeni. Îmi exprim doar părerea”. A continuat cu argumentele sale, mereu calm și uitându-se direct în ochii lor.

După cele 14 minute de interviu, a urmat o pauză de 30 de minute, pentru ca profesorii să discute și să ia o decizie. Toți candidații așteptau, răbdători, afară. Părea o eternitate … M. era sigur că nu va fi ales. „Adevărul nu este apreciat în România; poate că mi-am permis prea mult, dar așa sunt eu.” Începuse să se îndrepte spre ieșire, când ușa s-a deschis în spatele lui și a auzit o voce care întreba „Dl. M., cine este Dl. M.? Dumneata. A, ok. Veniți, vă rog, Domnule”.

O viață nouă

– “I-ați impresionat pe toți”, i-a spus Profesorul lui M. când au rămas singuri.

– “Pur și simplu, mi-am spus părerea”.

– “Sunteți angajat ca asistent. Puteți locui în apartamentele Universității și veți primi toate beneficiile pe care le oferim colegilor noștri. Nu sunt multe, dar cred că pentru început sunt bune”.

Era, într-adevăr, un început bun. A lucrat într-un ritm înnebunitor, să se asigure că nimeni nu va avea nimic de comentat referitor la angajarea lui. La scurt timp, i s-a cerut să îi ajute pe studenții mai slabi, apoi să ofere consultanță pentru firme. În mai puțin de 5 ani, munca sa asiduă i-a asigurat un alt statut financiar și i-a deschis pe viitor toate ușile posibile, pentru că era recomandat drept „cel care îți va spune adevărul și îți va rezolva problema”.

M. avea ambiții mai mari, nu voia să rămână la acest statut. Voia mai mult. De aceea, și-a deschis propria firmă. S-a decis să se asocieze cu o doamnă, extrem de serioasă și la fel de muncitoare ca el (destul de diferită de el, dar în viață colaborările fructuoase sunt create de oameni care nu sunt 100% la fel). Au pornit de la zero și în 10 ani au ajuns printre cei mai buni din țara lor, România.

Prietena lui M. i-a devenit soție și familia lor a crescut cu noi membri. „N-am să uit niciodată cuvintele ei din seara aceea” spune el, după toți acești ani…

Se poate și în România

Dacă l-ați întâlni azi pe M., nimic nu ar lăsa să se întrevadă ceva din care să vă dați seama prin ce a trecut. Probabil ați crede că este „încă unul dintre cei cu tați bine poziționați în vechiul regim, cărora li s-au deschis toate ușile și au atins succesul fără prea mult efort”, cum se întâmplă cu alții prezentați de presă. Dar el nu este așa. Muncește mult și caută soluții, se asigură că totul este în regulă.

Am avut onoarea de a-l întâlni pe M. și pe partenera lui în 2007 și le-am urmărit apoi evoluția până astăzi. Dacă mi-ar cere cineva să numesc 10 persoane din această țară care reprezintă adevăratul „vis românesc” de muncă asiduă și de succes (asemeni “American Dream”), ei ar fi printre primii, fiecare din motive diferite.

Vedeți … România are proprii ei eroi, cu valori, stimă de sine și decizii dificile pe care le-au luat în trecut, în afaceri sau în societate, în general. Dacă încă nu i-ați întâlnit, nu înseamnă decât că trebuie să mai căutați.

Și dacă vreți să le urmați exemplul, nu uitați că respectul nu se „acordă”, ci se câștigă. Și de aceea e atât de dulce …

Facebooktwittergoogle_plusredditlinkedinmailFacebooktwittergoogle_plusredditlinkedinmail

3 Comentarii

  1. valentina cacescu 09 Oct 2015
    Răspunde

    Foarte frumos scris si da….emotionanta lectie de (as spune eu, ceva mult mai rar intalnit)  Caracter.

    Am cunoscut si eu multi eroi anonimi, Oameni – multi dintre ei fara diplome pompoase – care-si faceau meseria cu drag

    si cat mai bine puteau ei. Ne sunam si azi, de Paste, de Craciun…

    Este o mare bucurie sa-i intalnesti ! Iti dau curaj si speranta.

    Asteptam noi articole

  2. Dana Georgescu 10 Oct 2015
    Răspunde

    Este o Lectie de viata,si multumesc pentru ca o impartasiti!

  3. Maria 11 Oct 2015
    Răspunde

    Buna,

    Mi-a placut articolul parfumului etern :). O sintetizare perfecta!

    Mult success!

    Maria

Ce părere aveţi?