O lecție de viață 1: „Oase aveți?”

Facebooktwittergoogle_plusredditlinkedinmailFacebooktwittergoogle_plusredditlinkedinmail

Te poți înșela când judeci pe cineva după cum arată

Piața centrală din Katerini a fost demolată în 1982. "În 6 luni va fi gata din nou" au anunțat politicienii, însă acest lucru s-a întâmplat doar 6 ani mai târziu. Familia mea a avut o măcelărie acolo din anii 1920, dar, în ciuda promisiunilor, a trebuit să începem să căutăm o nouă locație pentru a o închiria pentru afacerea noastră. În toamna anului 1989, în urma unor  strategii care în zilele noastre pot fi considerate o lecție de afaceri imobiliare, tatăl meu a ales și a reușit să semneze un nou contract pentru noul nostru magazin descris de el ca fiind "al doilea de la colț dar vizibil din stradă, lângă intrarea în parcarea subterană".

Fratele meu Grigoris și eu am muncit în măcelărie de la vârsta de 9-10 ani (fiind acolo în fiecare Sâmbătă, ajutând cu tot ce puteam). De la 12 ani am început să lucrăm cu normă întreagă dar după ce ne-am mutat în noua locație am început să muncim din greu în fiecare Sâmbătă și în toate zilele de vacanță. Al treilea frate ni s-a alăturat aproape imediat și plăcerea de a servi clienții și de a-i vedea cum revin săptămâna după săptămână era cea mai mare recompensa a  noastră.

Chiar dacă ești încă un adolescent, la vârsta de 12-14 ani ai sentimentul că ai devenit bărbat. Interacționând săptămânal cu sute de oameni aveam impresia că puteam ”citi” oamenii așa cum sunt. În același timp, printre toate aceste persoane există întotdeauna unele pe care, din diverse motive, nu le uiți vreodată. Fiecare dintre noi a avut "clienților săi", oameni care au dorit să fie serviți tot timpul de aceiași persoană chiar dacă trebuia în același timp să satisfacem  chiar și cei mai exigenți clienți. Dar toate aceste experiențe au avut și o influență negativă. Indiferent cât de mult părinții noștri ne spuneau "să respectăm pe toată lumea și ne avertizau că nu cunoaștem povestea fiecăruia", am greșit câteodată judecând oamenii pe după aspectul exterior sau după ce credeam eu că este situația lor materială…

"Oase aveți?"

În anii '90, Grecia a fost într-o situație similară cu cea de astăzi. Cetățeni cu venituri mari într-o țară falimentară, majoritatea clienților noștri aveau bani să cumpere carne. Puțini dintre ei cumpărau oase pentru câinii lor, așa că aveam câțiva saci pregătiți pentru asemenea cazuri. Clienții mai săraci cumpărau bucăți de calitate inferioară de carne, dar întotdeauna carne.

Era sâmbătă după-amiază, când a apărut un tânăr în jur de 20 de ani, dar arătând mai tânăr, foarte slab, având o voce efeminată. Timiditatea îl făcea să pară bolnav și a stat la distanță pentru ceva vreme până și-a făcut curaj să se apropie de mine și să mă întrebe cu o voce slabă în timp ce-și dădea părul lung într-o parte "Oase aveți?." De obicei oasele erau păstrate  pentru clienții care cumpărau mult și des, dar am verificat într-un colțul cel mai îndepărtat al micului nostru frigider (pe vreme aceea nu aveam probleme cu spatele…) de unde am luat un săculeț cu oase pe care i l-am dat întrebându-l dacă mai dorește ceva. Nu dorea! De obicei nu ceream bani pentru oase dar el a insistat să plătească așa ca a lăsat niște bani la casă. Într-o societate în care toți oamenii ar trebui să fie ”macho", el era excepția…

Două săptămâni mai târziu, acest tânăr a apărut din nou. A așteptat ca o coadă mare de clienți să fie serviți și pe fratele meu să se elibereze, apoi s-a apropiat încet de el întrebându-l "Oase aveți?". Nu aveam… A plecat dezamăgit… În următoarele 6 luni, a mai apărut de 3 – 4 ori și s-a întâmplat să avem oase doar o singură dată, așa că probabil, a renunțat să mai vină la noi.

Un exemplu de slăbiciune?

Și eu și fratele meu ne-am respectat întotdeauna clienții dar, adolescenți fiind, am crezut că este ok sa folosim  exemplul acestui client ca un exemplu de slăbiciune. Când unul dintre noi dorea să îl tachineze pe celălalt, foloseam mai degrabă expresia "Oase aveți?" pretinzând că celălalt este slab. A trebuit să atingem vârsta de 18 ani pentru a înceta această "glumă" pe are o făceam imitând inclusiv vocea clientului de care vorbeam mai devreme…

"Pământ, deschide-te te rog și înghite-mă!"

Anii au trecut, tatăl nostru a murit, iar eu împreună cu restul familiei am continuat să lucrăm în măcelărie. În 2003 am realizat că Grecia va intra în colaps după Jocurile Olimpice, așa că am început să călătoresc în Bulgaria și Serbia în căutarea de oportunități. În 2004 am venit în România și am decis să mă mut la București, lăsând în urmă o carieră și pornind din nou totul de la zero.

Nu după mult timp, în 2005, mulți oameni din orașul meu vorbeau despre "Ilias, cel care a lăsat Grecia pentru… România!" Curiozitatea lor a fost destul de mare si a trebuit să le spun de ce am făcut această alegere așa că, atunci când un vechi prieten de-al tatălui meu mi-a cerut să ne întâlnim ca să îi explic ”ce caut eu în țara lui Ceaușescu", am fost fericit să-i fac o vizită.

Obișnuia să-și primească vizitatorii în vechiul cabinet în care a profesat ca doctor. Deși a încetat să-și practice meseria de doctor și-a păstrat cabinetul… Am trecut de centrul orașului și de piața din fața clădirii în care locuia și am urcat scările ce duceau la primul etaj. M-am uitat la ușa veche din fața mea, aceeași ușă pe care o vedeam când, copil fiind, veneam aici pentru orice problemă pe care o putea rezolva. Eram mândru și fericit și gata să-i spun totul, gata să întâlnesc unul dintre cei mai buni prieteni ai tatălui meu. Am deschis ușa și am pășit în hol, am făcut la dreapta după care am bătut la cea de-a doua ușă (chiar mai veche decât prima). "Cine este?" "Eu sunt, Ilias!". "Intră băiete, te rog!".

Am intrat în cabinetul său, un loc pe care nu l-am mai vizitat de peste 10 de ani. Cărțile sale erau  în același loc, la fel ca și un schelet mic, dar altcineva era  așezat pe scaunul din fața prietenului tatălui meu. Am venit mai aproape și dintr-o dată m-am blocat… Băiatul ce venea și întreba "Oase aveți?" stătea acolo… arătând mult mai mult ca un bărbat acum, dar în continuare, având aceeași față. M-a privit și mi-a zâmbit dar nu și-a amintit de mine…

"Ilias, aceasta este … (să-l numim X), un bun prieten de-al meu. Pot spune de fapt că sunt mândru că el este unul dintre copiii care și-au schimbat viața venind  în Grecia. L-am cunoscut pe tatăl său, imediat după ce familia lor a venit din Albania. Din păcate a murit tânăr lăsând singur un copil cu mama sa. Dar X a fost un luptător, nu-i așa? Muncea  în timpul zilei și studia toată noaptea, mâncând mai nimic, în timp ce mulți dintre noi mâncam bine." spuse el zâmbind, uitându-se la burta sa și adăugând "poate mult prea bine…". ”X a reușit să termine facultatea și să devină medic, iar acum trăiește în Salonic, este căsătorit și are 2 copii minunați". X s-a uitat la mine cu un zâmbet, un zâmbet timid…

În Grecia avem o expresie: " Pământ, deschide-te te rog și înghite-mă!" și aceasta era exact dorința mea în acel moment. Am roșit, mă simțeam rușinat și am cerut să ies pentru un moment. Aveam lacrimi în ochi… Cât de prost am fost!. Acest om nu avea bani pentru a cumpăra carne și răbda de  foame pentru a-și proteja mama în vreme ce eu făceam glume pe seama lui…. M-am întors, gata să-mi cer iertare lui X, dar acesta era deja în picioare gata să plece. Abia am reușit să discut cu vechiul prieten al tatălui meu… România, familia mea, amintirile lui … totul a fost mult mai puțin important în comparație cu X …

M-am întors acasă șocat. I-am povestit lui Grigoris și amândoi am avut lacrimi în ochi și ne-am simțit prost…

Te poți înșela când judeci oamenii după aspectul exterior. În afaceri, în viață, in orice iar experiența mea cu X este cea mai bună dovadă…

 

P.S. Da, îl mai caut încă pentru a-mi cere scuze atunci când îl voi întâlni. Nu este pentru el ci o datorie personală a mea…

Facebooktwittergoogle_plusredditlinkedinmailFacebooktwittergoogle_plusredditlinkedinmail

3 Comentarii

  1. George 14 Sep 2015
    Răspunde

    Oh, de cate ori am gresit si eu catalogand un client dupa aparentele exterioare…  Macar acum , la maturitate,  sper ca ochiul mi s-a format altfel si nu mai judec dupa prima impresie. 

     

  2. Cornel 14 Sep 2015
    Răspunde

    Felicitari Ilia , esti un om deosebit. Intradevar o poveste de viata care ai impartasit-o cu noi si ne-ai dat de gandit.Toti facem greseli dar putini sunt aceia care le recunosc si mai putini cei care cauta sa-si indrepte gresala. 

  3. Lidia Moise 31 Dec 2015
    Răspunde

    Foarte frumos! Impresionant…ca si articolul "Cat costa numele tau". Felicitari !

Ce părere aveţi?