Lecții de viață 3: Cât costă numele tău?

FacebooktwitterredditlinkedinmailFacebooktwitterredditlinkedinmail

– „Pentru ceilalți se terminase Paștele, dar pentru noi drumul spre Golgota tocmai începea … Marți seară am venit înapoi… eram adunați toți la bucătărie pentru cină… bunica ta pregătise mâncarea preferată a tuturor și o față de masă albă călcată cu grija a fost pusă pe masă… ne-am așezat fără să ne vorbim. Am început să mâncăm, iar bunicul tău transpira ca de obicei… după fiecare înghițitură, ne ridicam privirea și ne uitam în ochii celorlalți… mama venise înapoi și a întrebat dacă era totul în regulă sau dacă mai aveam nevoie de ceva… tata nu s-a uitat la ea, dar i-a răspuns cu o întrebare: „Da. Spune-ne, te rog, cât costă numele nostru?”

Cannes, 2008

– „Ești aici pentru România?”

– „Da, uitați drapelul”. I-am arătat cu mâna înspre drapelul României de la standul nostru.

– „Drăguț. Sunt interesat să investesc în tara ta.”

– „Eu sunt grec, cu afaceri în România din 2004. Credem mult în potențialul acestei țări.”

– „Și eu sunt grec” (am început să vorbim în greacă și am făcut schimb de cărți de vizită …)

– „Numele tău … Ilias Papageorgiadis… îmi sună cunoscut … de unde ești?”

– „Din Katerini, Domnule. Este un oraș lângă muntele Olimp, aproape de Dion, orașul sacru al lui Alexandru cel Mare …”

– „… Ai vreo legătură cu Ilias Papageorgiadis, negustorul de carne?”

– „…a fost bunicul meu”

Mă aflam la Cannes pentru MIPIM, cel mai important târg imobiliar din lume, iar compania mea avea un stand, promovând investiții în România. Fratele meu Grigoris tocmai plecase de la stand și nu era acolo să vadă un bărbat de 50 – 55 ani prăbușindu-se și plângând … I-am oferit un scaun și ne-a luat destul de mult să-l ajutăm să se calmeze și să-și revină. După o discuție sentimentală de aproape 20 minute, am dorit să colaboram pentru investițiile sale din România. Înainte ca el să plece de la standul nostru, m-a prins de braț: „Fiule, numele tău este tot ce ai mai valoros. Fă tot ce-ți stă în putință să nu îl pierzi”. Avea lacrimi în ochi…

Katerini, 1995

Cu câteva luni înainte ca tata Panayotis să moară, a reușit să rezolve o problemă de afaceri foarte complicată (care este o lecție separată de viață în sine). La câteva zile după ce rezolvase tot, vorbeam cu tata alături de cei 2 frați ai mei. Discutam despre mai multe probleme, iar tata a insistat asupra valorii a ceva imaterial, numele nostru. Discuția a degenerat rapid și l-am rugat să ne povestească despre decizia care îi schimbase viața pentru totdeauna. Iată de ce a trebuit să revenim în timp…

Katerini, 1958

„În zilele noastre, noi grecii locuim în case mari, confortabile, bucurându-ne de un stil de viață foarte bun. În anii ’50… era o țară cu totul diferită. De la devalorizarea drahmei din 1953, economia a început să-și revină, însă pentru majoritatea familiilor cea mai mare problemă era să mâncarea de zi cu zi. Extrem de mulți oameni trăiau la limita sărăciei. Sute de mii de persoane au emigrat, iar alții trăiau din ajutoare umanitare. Fiecare drahmă era prețioasă. În 1958 lucrurile stăteau ceva mai bine, se putea vedea un progres. Toți visau să cumpere carne, căci după cum spuneau doctorii, era benefică pentru sănătate … Cu mai puțin de 10 ani în urmă, tara noastră fusese distrusă în timpul războiului civil, urmat în mod tragic de cel de-al doilea război mondial. În Atena, lucrurile erau „acceptabile”. În Katerini, traiul era decent, dar satele din provincia noastră nu aveau electricitate.

Nu pot să mă plâng. Munceam 18 ore pe zi, însă ne număram printre cei avuți. Pe terenul cu ruine pe care îl vedeți de fiecare dată când sunteți în trecere era casa noastră. Locuiam aproape de Tribunalul de astăzi, unde s-a aflat sediul administrației germane în perioada 1941 – 1944. Aveam o măcelărie în piața orașului. De asemenea, adunam miei din județul nostru se din toată Macedonia centrală și îi vindeam pe piața angro din Atena. Vedeți voi, afacerea cu carne nu era foarte profitabilă, dar aducea bani. Nu e de mirare că majoritatea dezvoltatorilor imobiliari din Grecia înainte erau negustori de carne sau măcelari.

Ne mergea bine, de fapt pot să spun că totul era înfloritor. Din 1953 am început să ne bucurăm de succes și reinvesteam tot profitul înapoi în afacere. În 1958 am luat primele camioane frigorifice pentru a transporta carnea. Bunicul vostru, Ilias, nu dorea o mașină. El își lua calul și mergea dintr-un sat în altul, asigurând mieii și carnea pe care le vindeam noi. Cuvântul lui era cel care conta. Pe vremea aceea nu existau înțelegeri scrise, totul se baza pe cuvânt. Și pe numele tău…”

Coșmarul

„Tata, unchiul, eu … toți așteptam cu nerăbdare Paștele din 1958. Eu aveam 28 ani și simțeam că sunt pregătit să trec la nivelul următor. Investisem în camioane cu frigider pentru a transporta carnea la Atena. Așadar, rezervasem toți mieii disponibili … tot ce-am găsit… am închiriat mai multe camioane, din Salonic. Clienții așteptau, totul era plănuit în cel mai mic detaliu.

Am trimis mașinile la Atena în  Miercurea și în Joia Mare. La vremea aceea, nu erau drumuri naționale, iar telefoanele erau un semn de aristocrație … așteptam un semn de la clienți, că au ajuns camioanele, că au descărcat în locațiile lor și că totul era ok. Însă nu a fost să fie așa … niciun șofer nu a dat niciun semn … și nici n-au ajuns la Atena… În Vinerea Mare am fost contactați în sfârșit de unul din ei, care găsise un telefon la o secție de politie dintr-un sat și îl implorase pe polițist să-l lase să dea un telefon. Am luat o mașină și am plecat să-i găsim… fiecare camion se oprise într-un loc diferit, toate având probleme cu motorul. Mai târziu am aflat că ne sabotase cineva cu o substanță, cel mai probabil cu zahăr… Am încercat să rezolvăm problema, dar a fost în zadar … Am ajuns la Atena în Sâmbăta Mare, seara… aproape implorând să vând  „carne de miel dezosată cu 11 drahme / kilogram”… de miei cumpărați cu 40 drahme / kilogram, cu os. Am anunțat acasă… pierderile erau uriașe… mii de miei… clienții noștri au refuzat să plătească…

Decizia

– „Pentru ceilalți se terminase Paștele, dar pentru noi drumul spre Golgota tocmai începea … Marți seară am venit înapoi… eram adunați toți la bucătărie pentru cină… bunica  pregătise mâncarea preferată a tuturor și o fată de masă albă călcata cu grijă a fost pusă pe masă… ne-am așezat fără să ne vorbim. Am început să mâncăm, iar bunicul tău transpira ca de obicei… după fiecare înghițitură, ne ridicam privirea și ne uitam în ochii celorlalți… mama venise înapoi și a întrebat dacă era totul în regulă sau dacă mai aveam nevoie de ceva… tata nu s-a uitat la ea, dar i-a răspuns cu o întrebare: „Da. Spune-ne, te rog, cât valorează numele nostru?”

Mama se blocase.

– „Ce vrei să spui?”

– „Spune-ne, nevastă mea, cât valorează numele nostru?” a repetat tata.

– „Așa cum spui mereu, că nu are preț”.

Bunicul nu a răspuns. A continuat să mănânce. Trecuse prin două războaie mondiale și prin migrația din Turcia către Grecia atunci când și-a pierdut toți banii și a revenit pe pământurile natale numai cu hainele de pe el. Avea 67 ani și era încă prea mândru să caute scuze …

Cred că a fost cea mai lungă cină din viața mea. După ce am terminat de mâncat, am luat o hârtie și am început să calculăm. La vremea aceea nu existau polițe de asigurare a riscurilor … Mieii erau nevânduți și cel mai probabil aveam să recuperăm numai o mică parte din valoarea lor. Pe de altă parte, peste 150 de săteni avuseseră încredere în noi și își așteptau banii… știau că își dăduseră mieii „ negustorilor Papageorgiadis, care plătesc, indiferent de situație. Care nu au păcălit niciodată pe nimeni”. Nu aveam banii… puteam numai să sperăm la un împrumut … dar cine  să ne dea atâția bani?

Soarele răsărise și noi încă discutam. Am analizat fiecare variantă posibilă, ne-am stors creierii și ne-am tot gândit. Într-un final, am luat o decizie:

„Mai bine să fim luați de prosti decât de hoți. O să găsim o soluție să plătim oamenii”.

Împrumutul

Nu era simplu să-ți asumi o asemenea decizie. Am dat toți banii pe care îi aveam să plătim avans sătenilor. Am explicat situația, dar nu toată lumea a vrut să înțeleagă, deși aceasta a fost realitatea. Curând localitatea nostru și regiunea întreagă vorbeau despre faptul că „familia Papageorgiadis fusese sabotată, iar acum se străduiesc să achite datoriile oamenilor”. 3 – 4 persoane s-au supărat pe noi, s-au comportat urât. Nu a contat. Tata și cu noi aveam o abordare comună: Nu ne ascundeam, răspundeam tuturor, căutam soluții. Țineam capul sus.

Ne-am îndreptat către bănci pentru un împrumut. În anii ’50… denumirea de „bancă” era un compliment. Instituții mici cu oameni incapabili să adopte o decizie … asta se întâmpla în orașele mici precum Katerini. A trebuit să mergem la Salonic. Cererea noastră era una din cele mai mari din regiune, fără să avem contracte care să dovedească că eram îndatorați către săteni. Dar chiar și la agențiile regionale, directorii auziseră de numele nostru …

Până la urma, după 10 luni de așteptare, în sfârșit am obținut aprobare și am primit banii din împrumut, unul din cele mai mari din Macedonia centrală din acel an, ipotecând absolut tot ceea ce dețineam. Banii au sosit cu un camion special, iar noi aveam obligația să retragem sume specifice în fiecare zi. În aproximativ o lună am plătit pe toată lumea, până la ultimul ban. Mai puțin de jumătate din săteni ne-au mulțumit pentru plată. Nu au ținut cont că au pierdut bani de la mulți alții și au spus un simplu „ai întârziat, dar accept ”. Dar nu ne-a interesat asta. Foarte curând toți știau că „familia Papageorgiadis și-a riscat existenta pentru a-și tine cuvântul”.

1959 – 1988

Cred că am plătit valoarea acestui împrumut de 20 ori. Chiar când eram aproape pe punctul de a termina ratele în 1974, căderea regimului militar și pregătirile de război contra Turciei au prăbușit economia, iar rata dobânzii a explodat la 42%. După 1980, am neglijat plățile, aveam prea multe pe cap. Fie vorba între noi, mama noastră a intrat în afacerea noastră în 1986, a organizat haosul în care trăiam și s-a asigurat că plătim la timp. Acum 7 ani, în 1988, s-a dus la bancă și a plătit ultima rată. Și… când m-a întrebat despre asta și i-am explicat, nu a comentat, nu s-a plâns și nici nu m-a acuzat pentru alegerea făcută”.

– „Tată, ai luat împrumutul când aveai 29 ani și l-ai achitat la 58 ani. Am investit o generație și am plătit înapoi de 20 ori mai mult …”

– „Da, şi aș face același lucru încă o dată, numai pentru a ne menține reputația incontestabilă. De aceea am supraviețuit în afaceri zeci de ani, de aceea spui cine ești și vezi zâmbetul pe fața oamenilor. De aceea ești respectat”.

„Deci ați făcut-o pentru alții?”

– “Am făcut-o în primul rând pentru noi și mai apoi pentru ceilalți. Am făcut-o pentru numele nostru și pentru respectul de sine”.

Cannes 2008

– “Domnule Grigoris, am avut pe cineva aici care a plâns. Domnul Ilias este foarte crud uneori”, l-a tachinat unul dintre colege pe fratele meu când s-a întors de la întâlnirea cu un investitor.

– „Cine a fost, Ilia? Ce i-ai făcut?”, și-a intrat în rol Grigoris …

L-am luat deoparte …

– „Îți amintești împrumutul din 1959?”

– „Cum aș putea să uit vreodată?”

– „Ei bine, acest domn s-a născut într-un sat de lângă Katerini. Familia lui ne-a vândut miei, i-am plătit din împrumut, iar ei au folosit banii să emigreze în Germania. Părinții lui i-au spus ce a făcut familia noastră și i-au explicat că viața li s-a schimbat datorită faptului că le-am plătit atunci…”

– “…”

– “… așa că… după 49 ani… acest om a simțit nevoia să-mi mulțumească pentru 1959 și mi-a povestit multe despre bunicul și despre tata”.

În ziua de azi

Oamenii pot fi bogați sau săraci. Câteodată își pot schimba statutul, „roata se întoarce” până la urmă. Iar reputația este întotdeauna baza pe care iți poți construi viitorul. Și nu e nevoie să cauți „momente de cumpănă care ți-au schimbat viața” pentru  a demonstra principiile tale. Începe cu decizii asupra lucrurilor mărunte. Valoarea numelui tău și al principiilor tale vor fi vizibile indiferent de situație…

 

FacebooktwitterredditlinkedinmailFacebooktwitterredditlinkedinmail

8 Comentarii

  1. Mihai 16 Nov 2015
    Răspunde

    Felicitari, Ilias!

    O lectie de "branding" care valoreaza cat 10 conferinte copy-paste importate din modele teoretice.

    Prea des uitam eforturile, traiul greu si sacrificiile parintilor nostri, cei care ne-au dat viata, educatie si nume.

     

    Respect pentru acest subiect.

    Inca o data, felicitari!

    Cu prietenie,

    Mihail Toma

  2. Mihai 16 Nov 2015
    Răspunde

    Felicitari, Ilias!

    O lectie de "branding" care valoreaza de o mie de ori mai mult decat toate conferintele "copy-paste" importate din modele teoretice. Oamenii adevarati vorbesc mai rar, mai bine, doar cand ceea ce au de transmis conteaza pentru cel ce asculta.

    Prea des uitam eforturile, traiul greu si sacrificiile parintilor nostri, cei care ne-au dat viata, educatie si nume.

     

    Respect pentru acest subiect.

    Inca o data, felicitari!

    Cu prietenie,

    Mihail Toma

  3. Adina Ciurea 16 Nov 2015
    Răspunde

    Dragă Ilias,

    Eram la Intercontinental cînd ai povestit asta, în contextul lansării Teoriei Oglinzii (chiar, ce s-a mai întîmplat cu sesiunile de coaching pe model socratic?)

    Şi atunci, şi acum, după ce am citit povestea, mi-a trecut prin minte că e vorba de "brand", acel bagaj de bună-credință, emoție pozitivă şi încredere pe care companii mari se străduiesc să-l imprime sau să-l asocieze cu marca lor. Că a venit cu o lecție aspră (plăți) nu e nici întîmplător, nici lipsit de importanță, ci dă, de fapt, valoarea reală a numelui pentru care s-au făcut atîtea sacrificii. Dar a meritat fiecare bănuț investit 🙂

    Într-o societate în care vizibili sînt exact cei care refuză să-şi asume responsabilitatea pentru abuzuri, corupție, furt ş.a.m.d., cu alte cuvinte anti-modelele, modelul familiei tale, de la care te revendici şi a cărei moştenire o onorezi astfel, străluceşte cu atît mai puternic.

    Mulțumesc că exişti şi că ai ales România. 

    Respect, domnule Papageorgiadis! 🙂

  4. Codin Coman 05 Dec 2015
    Răspunde

    Foarte frumos scris Ilias Papageorgiadis,

    Ai o responsabilitate imensa pentru numele pe care-l porti si sunt convins ca vei face tot posibilul sa-l cinstesti.

    Adevarul este ca un nume respectat straluceste in marea de tepari (majoritatea implicati in afaceri cu statul = abonati la banii nostri), insa putini mai cred ca asta are importanta pe termen lung. De aceea, este datoria noastra sa dovedim ca se inseala, ca numele este o investitie sigura, ca este un "brand".

    Multumesc pentru articol si sper sa ne revedem curand.

  5. Felix Patrascanu 17 Dec 2015
    Răspunde

    Ilias, dar tu cel putin un bun narator.

    Cat despre familie, chapeau!

  6. Ana-Maria-Ioana Manole 23 Sep 2016
    Răspunde

    Felicitari familiei dumneavoastra! 

    Nu multi ar avea astazi curajul bunicului dvs.

    Imi pare bine ca v-am cunoscut si am colaborat profesional. 

    Mult succes in tot ceea ce faceti!

  7. Radu Catuneanu 26 Sep 2017
    Răspunde

    Mulțumesc Ilias! Ma bucur ca v-am cunoscut pe tine si pe fratele tau Gregori! Povestea voastra este o adevărata lecție de viață! Si familia mea a trecut acum 10 ani prin ceva asemănător iar pentru mine  cel important  lucru a fost sa dovesesc neimplicarea familiei mele in acea situatie neplacuta astfel incat numele familiei mele sa ramana curat, chiar daca asta a însemnat procese in instanță si pierderea unor sume importante de bani. Pentru mine, faptul ca familia Catuneanu veche de câteva sute de ani, a avut ca  rude in trecut pe Spiru Haret sau pe Grigore Monteoru, a reprezentat un motiv in plus sa lupt pentru păstrarea nepătata a numelui nostru.

Dă-i un răspuns lui Radu Catuneanu Anulează răspunsul